Ce veti citi mai jos, este un monolog scris de mine inspirat din monologul de sfarsit din piesa "Butoiul cu praf de pusca" care se joaca in prezent la Teatrul National Tg. Mures. Cei care au fost anu trecut in trupa de teatru a Colegiului National Alexandru Papiu Ilarian ii stiu povestea. :P Cele doua variante (originalul si cel scris de mine), imi plac foarte mult. :P Cand am aflat ca trebuie sa prezint la ora de "teatru" un monolog luat dintr-o piesa sau scris de noi am fost mai mult decat incantata sa-l prezint.
Gata cu vorbaria si iata si monologu.
Se duc oamenii tineri. Ii ia Dumnezeu la el. Probabil va intrebati care e povestea mea. Cum tocmai eu am ajuns aici? Sincera sa fiu, nu imi aduc aminte multe. Tot ce-mi amintesc e ca ma plimbam pe malul unui lac si admiram imprejurimile, cand deodata ... zbuf ... totul s-a facut negru. In departare se zarea o luminita alba. Am alergat cat am putut de tare spre ea, iar cand am ajuns acolo, langa ea, am auzit un strigat: Nu! Nu te duce! Bine inteles ca nu am ascultat si m-am dus in lumina.Urmatoarea clipa m-am trezit aici, in incaperea asta intunecata, cu astea doua scaune si cu masa asta. Imi aduc aminte ca mi s-a facut pofta de un mar. Era unul pe masa. Era superb si miosea divin. L-am luat sa-l musc, da` putrezise inainte sa-l duc la gura. Atunci mi-am dat seama ca asta e, ca s-a zis cu mine. Nu-i asa ca inainte sa mori toata viata iti trece prin fata ochilor? La mine n-a fost asa. Nimic. Gol. Totul e degeaba. Exact ca la inceput. Da` ce-a fost la inceput? Prostie? Sfarsit? Batranete?
Pentru a sti varianta originala va astept la teatru la "Butoiul cu praf de pusca".
Ce parere aveti? :P
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Sa vedem ce ai de spus ...